Mărturii călătorie Bosnia

Home  /  Circulară  /  Current Page

2

          Pentru că în august o echipă din România a plecat într-o călătorie pe termen scurt în Bosnia, vom rămâne și în această lună sub semnul acestei experiențe. Ne continuăm periplul nostru cu mărturiile celor care au pus piciorul pe pământurile însângerate ale Bosniei însă însetate după restaurarea, iertarea, lumina și pacea Lui.

              BOSNIA… Îmi imaginam atunci o călătorie sumbră în condiții nefavorabile, încununată însă de puterea coplesitoare a Luminii. Aventura s-a arătat a fi mai mult în lumea spirtuală decât în cea fizică. Simțeam cotropitorii cum aleargă pe corzile slabe ale sufletului meu…cum îl îmbrâncesc și cum îl scuipă…cutremurul pașilor lor mi-a dezlipit inima din loc, dezvelindu-mi astfel cele mai ascunse și mai tocite dureri negate

               M-am prezentat astfel insipidă, inodoră și incoloră…curgeam neutră ca apa pe lângă toată moartea verișorilor mei… până când de-odată, în loc să mă induioșez la tipatul surd al muribunzilor… i-am vazut pe ei…urmașii Lui, în care vroiam cu atâta curaj fricos să mă proiectez…atârnau în cea mai aurie ramă, atât de indurerați, de nemiscați și-mbătrâniți în propria semnificație, în propria viață, în propria jertfă… imagine ce-mi striga mai tare decât orice sunet!

              Mânjeam cu capul pe pereți aceași întrebare care mă orbea: „De ce?” Nu înțelegeam cum Înaltul Creator nu se poate înmuia în verișorii mei…Cum nu se apleacă la sacrificiul urmașilor Lui… Ce asteaptă? Cum suportă atâta tărăganare? Cum poate să se uite la viețile întinse pe jos, târâte pe pântece?

              Mireasa Lui, trupul meu….Mă uitam blocată la mâinile lor…apoi la gurile lor…proclamau de-atâta amar de ani același Nume…și nimeni să-i audă…nimeni ca să îi vadă…

              Eram un conglomerat de reacții instinctive ce nu spumega nimic altceva decât supraviețuire…eram un mirobolant colaj de absență+durere+răzvratire+amărăciune…. și OH Doamne, OH Doamne, cum m-ai oblgat Tu să mă abandonez să mă abandonez, să mă abandonez, să mă abandonez cum niciodată n-am facut-o…să mă ABANDONEZ ÎN TINE!!!! Cum mi-ai potolit Tu înverșunările, cum mi-ai sărutat Tu mâinile de lava, cum mi-ai mângâiat Tu fruntea încleștată, cum mi-ai uns Tu părul despuiat…cum m-ai adunat Tu, oh Tu, la pieptul Tau…Cum ai smuls Tu toate bolile din mine, Doamne, și cum mi-ai scris apoi pe ochi, pe buze și pe aripi: “Eu n-am zis seminţei lui Iacov: „Căutaţi-Mă în zadar!”…

Te caută muribunzii Doamne, te-așteaptă muribunzii, Doamne, și acum știu că nu e în zadar!

Te ascultă copiii Tai, Doamne, propovăduind în toată lumea, și DA, acum știu că nu e în zadar!

Iată-mă!

“Să picure cerurile de sus şi să plouă norii neprihănirea! Să se deschidă pământul, să dea din el mântuirea şi să iasă totodată din el izbăvirea!”  A. I.

 

             Nu mă aşteptam ca la 500 km de oraşul meu transilvănean să găsesc musulmani ai căror bunici şi străbunici să fi fost tot musulmani. Nu te-ai aştepta şi nu m-am aşteptat ca grămezi, mai bine spus mii din bunicii lor să fi fost omorâţi în urmă cu 19 ani, fiind consideraţi rasă inferioară din cauza credinţei lor. Şi nu te-ai aştepta nici să vezi încă urmele războiului în oraşe.

           Nu m-am aşteptat nici ca întorcând capul, mergând pe stradă, să îmi aduc aminte de măiestria Creatorului. Am crezut că vrăjmăşia a acoperit mai bine creaţia. Îmi imaginam Bosnia mai gri. Aveam să dau peste destule culori şi peste oameni care încearcă să-şi scoată griul din destin. Nu mă aşteptam ca după conversaţii de câteva minute, noile mele prietene să fie emoţionate, bucuroase şi totuşi contrariate pentru că m-am apropiat de ele fără să le vorbesc urât din cauza religiei lor şi stilului de îmbrăcăminte diferit. Nu m-aş fi aşteptat să vorbesc cu ele despre rugăciune şi despre odihna pe care o ai atunci când intri şi te adânceşti în prezenţa lui Dumnezeu. Nu m-aş fi aşteptat nici să vorbesc cu ele şi acum sau să iau hotărârea de a merge înapoi.

             M-am conectat cu oamenii ăştia pentru că lucrurile care ne aseamănă sunt mai puternice decât cele care ne deosebesc. Îmi doresc să-L aud pe Creator, să-L am în toţi porii şi să mă odihnesc în El şi asta îşi doresc şi ei. Le aud inima şi confund bătăile care vin din mine cu cele care vin dinăuntrul lor. Suntem fraţi cum nu se poate mai fraţi. Fraţi de căutări şi Hristos ne conduce! Rahman, arată-ne calea şi du-ne pe drumul cel drept! Dumnezeu este cel mai mare!  F. B.

 

            I-am cerut să mă uimească, iar El m-a uimit. Aceste cuvinte inconjoară intreaga mea experiența în decursul celor 10 zile petrecute dincolo de frontiere, printre oameni a căror lume mi s-a parut până atunci atât de departe de mine în mod practic. Pe cât îi vedeam de inaccesibili înainte, pe atât acum îi simt oameni ca mine, ca noi, cu împliniri și nevoi.

            M-au cuprins niște sentimente profunde, necunoscute mie până atunci, când m-am întâlnit cu oamenii pentru care mijloceam. Am putut simți iubirea pentru ei foarte reală ca rod al rugăciunilor mele. S-a dezvoltat o vinovăție în mine pentru moartea zilnică a oamenilor din Bosnia, oameni cărora nu are cine să le spună despre Cel ce da viață, mă apasă moartea lor. Așa am realizat cât este de urgentă nevoia pentru mai mulți lucrători acolo. Mai mult, fiecare dintre cei pe care i-am intâlnit acolo ce deja îndeplinesc slujba aceasta mi-au spus: “Avem nevoie de lucrători români, disponibili să lucreze câmpurile Bosniei.”

          Cel mai crunt a fost să stau și să-i privesc pe verișori închinându-se, ducându-și la bun sfârsit toate practicile din timpul rugăciunii, cerșind și dorind ajutorul divin, să le vad râvna care totuși nu le oferă mântuirea. Cât despre mine, mă rog acum și vă rog ca și voi, cei care citiți aceste rânduri, să mijlociti pentru grăbirea zilei în care voi putea rosti cu inima următoarele cuvinte : “Cheamă-mă, Te voi asculta.” I. M.

 

          Cand spun „Bosnia”, în secunda următoare îmi apare o imagine în minte: Srebrenica , locul ultimului mare genocid din Europa și cimitirul imens unde sunt îngropați peste 8000 de musulmani, civili, oameni de rând ca mine, ca tine, ca noi, a căror singură vină a fost că s-au aflat în locul nepotrivit, în momentul nepotrivit. Și întrebarea care nu-mi dă liniște și mă apasă când mă gândesc la Srebrenica e: „Cum am reușit să ne îndepărtăm atât de tare unii de alții încât să ne urâm, să ridicăm sabia, să ne ucidem în numele adevărului? Care adevăr?”

          Peste 8000 de oameni au murit acolo fără să aibă ocazia să audă despre Cel ce singur este Adevărul, Calea și Viața. S-au dus pentru veșnicie. Pentru ei nu mai există cale de întoarcere. Singura mărturie creștină pe care ei au avut-o au fost sârbii, care însă, în numele adevărului i-au ucis. Asta e o tragedie!! Și mă întreb: mă doare îndeajuns? Îmi pasă de suferința lor? Îmi pasă de familiile lor care trăiesc purtând povara asta zi de zi? Simt, Doamne, suferința pe care o simți Tu când privești spre Bosnia? Dă-mi inima Ta Doamne ca să nu am liniște, știind că sunt atâția copii ai Tăi acolo, pierduți, fără să știe ce înseamnă Acasă.  A. G.

 

          Ceea ce promitea călătoria în Balcani era o aventură cu Dumnezeu! Și pentru mine a fost. Mi-a plăcut să simt și să trăiesc dragostea și compasiunea pe care o are Dumnezeu pentru sufletele pierdute. Strategiile folosite pe câmpul de misiune au fost simple, la îndemâna oricui, foarte practice, de nota 10. Ceva, altceva. M. M.

 

            Am aflat pentru ce trăiesc. C. A.