Cinci focuri de armă în succesiune rapidă străpung liniștea în care noaptea tocmai lasă loc dimineții. Trupul neînsuflețit al unei tinere femei cade la pământ, sângele ei îmbibându-se în țărâna uscată a uliței. Mai târziu în cursul zilei, atacatorii ei vor justifica uciderea acestei fete lipsite de apărare acuzând-o de prozelitism, o învinuire care avea să fie respinsă imediat ca nefondată de toți cei care o cunoșteau.
‘Prozelitismul’ a fost definit ca ‘o tentativă de a converti pe cineva -uneori prin contrângere- de la o religie, credință sau opinie la alta’. În societatea corectă politic a zilelor noastre, cuvântul acesta poartă cu sine nuanțe neplăcute și chiar ușor subversive. Pare a fi o activitate în care foarte puțini oameni ar fi dispuși să recunoască că sunt implicați.
Însă ce ne-a cerut mai exact Isus să facem? În ultimele Sale cuvinte, El ne spune “Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile… Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit” (Matei 28). Cuvântul din greacă ‘prozelit’ se referă la un necunoscut sau un străin care alege să trăiască în mijlocul credincioșilor și să li se alăture în închinare. Are implicația unei invitații care este făcută și acceptată, o oportunitate oferită care este primită cu bucurie.
Isus spune povestea unui mare ospăț și vorbește despre un teanc gros de invitații. Ospățul se promite a fi, literal, evenimentul vieții și, în cele din urmă, invitațiile făcute celor chemați să participe la el nu țin cont de credința acestora, de poziția lor socială, de perioada istorică în care au trăit sau trăiesc.
Salima a auzit prima dată zvonul despre invitațiile acestea când avea nouă ani. Și a așteptat vreme de șaptesprezece ani. Oare avea zvonul acesta vreun sâmbure de adevăr în spatele lui? Nu a îndrăznit să-și rostească întrebările cu voce tare știind foarte bine că în țara sa extrem de restrictivă întrebările despre Isus ar putea duce cu ușurință la închisoare sau chiar la moarte. Într-o zi, a înâlnit o englezoaică într-o cafenea și a pornit o conversație cu ea. Fata a părut să recunoască foamea nerostită din ochii Salimei și i-a cerut acesteia să o ajute cu învățarea limbii prin citirea din Cuvântul lui Dumnezeu în limba maternă a Salimei. Salima nu a ezitat să accepte.
În ziua următoare, s-a dus la casa englezoaicei. Ochii ei s-au făcut mari pe măsură ce ținea în mână prima ei copie a Injil-ului (Noul Testament). Au început cu Matei. Salima citea un verset sau două oprindu-se apoi ca să o asalteze cu întrebăei pe nouă ei prietenă, Charis. S-au uitat împreună la un film cu viața lui Isus și Charis a învățat-o cum să se roage. Au descoperit împreună cu încântare cum Dumnezeu i-a asigurat Salimei o casă nouă și o slujbă foarte bună ca răspuns la rugăciunile ei.
Salima a început să împărtășească noua sa credință familiei ei și prietenilor ei la locul de muncă. O parte dintre ei au început să studieze și ei Injil-ul și au dat mai departe invitația prietenilor lor. Rețeaua mică a căutătorilor, bărbați și femei, și a noilor credincioși a început să crească. Oportunitatea vieții lor a ajuns în orașul lor și nu vroiau să o rateze.
Treptat, Charis a prezentat-o pe Salima altor credincioși din orașul ei și un grup restrâns de femei a început să se întâlnească săptămânal pentru ca să se închine lui Isus și să studieze Cuvântul Său. Uneori, Salima conducea studiul sau se ruga pentru alte femei din grup care treceau prin vremuri tulburi.
Închinarea înaintea Lui era o desfătare periculoasă și Salima a fost nevoită să dispară pentru a-și proteja viața în momentul în care a dat mai departe invitația unor colegi de la birou. În noaptea de dinainte de a fi botezată, a discutat cu Charis despre posibilitatea de a fi ucisă din cauză că avea și împărțea invitații la Ospăț.
Calmul aparent pe care îl înfățișa ea în exterior a fost trădat de lacrimile care îi curgeau pe obraz spunând: “Înțeleg că aș putea fi ucisă însă pentru o oportunitate ca aceasta sunt dispusă să-mi asum riscul acesta.”